Terapie

E noiembrie 2013, am venit un pic până acasă că e Sf. Andrei. Sunt cu ai mei în bucătărie și învârt furculița prin cartofii prăjiți. Cum să le zic? Nu vreau să-i panichez, dar pe de altă parte am nevoie de bani. Nici cu prietenii cei mai buni nu vorbesc despre asta, că nu vreau să creadă că-s nebun. Iau o gură de vin – e acru, nu mi-a plăcut niciodată vinul din curte. Mă rog, nu-mi plac multe din curtea asta. De fapt, nu știu ce îmi place din curtea asta.

Ridic ochii și mă uit în dreapta la tata. Nu mai vreau vin, e ok, mersi. Eu am început să merg la – se uită toți 3 la mine. Soră-mea e în celălalt capăt al mesei, nu cred c-o interesează, nu cred c-a interesat-o vreo dată. Nu-i ca și cum mie mi-a păsat prea mult de ea. Am început să merg la tera – la psiholog. Am stomacul franjuri. Am zis-o, acum poate să vină furtuna.

Niciunul nu zice nimic, se uită lung și nu-mi place liniștea asta. Am început acu’ vreo 3 luni și – da, sunt ok, n-am pățit nimic. Adică nu s-a întâmplat ceva, doar că – doar că ce? Nici mie nu prea știu să-mi explic de ce am început asta. Uneori nu mi-e bine, sunt trist fără motiv și mi-a zis o prietenă că pe ea a ajutat-o. Da, aș avea nevoie de bani.

Iau o gură de friptură și mai îndes și niște cartofi pe lângă, poate o să acopere golul din stomac. Fiecare se uită în farfuria lui. Bravo, mă, acu’ le-ai dat motive să-și facă griji. Cine știe ce-o fi în capul lor. Mai bine îți țineai gura și o mai răreai cu ieșitul în oraș și aveai bani și de terapie.

*
E mai 2014, sunt în sesiune și a venit tata pe la mine pentru 2 zile ca să-mi gătească Goulash. Stăm la masa mică din bucătăria de la București, bem șpriț unguresc (vin cu cola). Se uită la mine – da, sunt mai bine. Adică am zile și zile. Am aflat o chestie nouă despre backward and forward thinkers. Da, uite, ăia backward sunt mai rezervați, au nevoie să înțeleagă detaliile ca să ia o decizie, iar ceilalți sunt mai așa, mai ca mine, au nevoie doar de un pic de informație și apoi încep să vină cu idei. Și e nevoie de ambele tipare în orice echipă sau familie sau orice, că se echilibrează.

Se uită în gol spre frigider. Ce? Da, cred că ai dreptate, ea e mai rezervată. Zici că am popcorn în piept și vrea să iasă afară în valuri. Îmi vine să plâng, doar că e un plâns dubios, e ceva nou în el. În tot timpul ăsta, taică-miu ne-a văzut. N-a fost absent, cum credeam. O fi fost ocupat cu munca, dar ne-a văzut, ne-a observat. Pe mine, pe soră-mea, pe mama, pe mamaie, pe tataie. Ne descrie cu detalii pe care n-am curaj să le discut cu terapeuta (încă).

Sunt bine, sunt mai bine, încep să înțeleg de ce fac unele lucruri și de ce mă bag în povești defecte. Pe de o parte mă paralizează când descopăr câtă mizerie ascund sub preș, pe de altă parte îmi iau mindfucks când aflu de la terapeută concepte de bază din psihoterapie.

Dacă aș fi știut despre tipurile de atașament la 14-15 ani, aș fi putut să fiu mai blând cu ai mei, să traduc pe limba mea ce vorbeau pe limba lor. Dacă aș fi știut de limbajele iubirii acum un an, poate nu mi-aș fi complicat viața cu povești în care n-aveam ce căuta.

Am dăți când merg la terapie și îmi dau seama că mersul ăsta n-o să se termine niciodată. Că-s distrus, dar distrus rău, că în afară de jocuri de cuvinte și idei mai colorate, sunt o adunătură de pattern-uri și sabotori care m-or fi ajutat la un moment dat, dar care acum mă comandă cum au chef. Și am dăți când plec plutind din cabinet, că am făcut ceva pentru mine, că m-am iubit un pic mai mult.

*
E octombrie 2014, am început să mă mai împac cu curtea, așa că merg mai des pe acasă. Intră mama în cameră și se așază pe pat. Îmi vine s-o întreb de copilăria ei, că pe a mea am tot scormonit-o. Mă așez lângă ea și o întreb cum eram când eram mic. Blond, da, da, îmi amintesc din poze. Și cum a fost cât am stat la Petroșani? Și apoi? Pe bune? Nu știam asta. Păi și ce-ați făcut?

Simt c-o sugrumă un pic povestea. Îi pun o mână pe umăr, habar n-am cum se face, că la noi „physical touch” nu e pe primele 3 locuri, deși cred că toți vrem asta în secret. Îmi povestește cum i-a fost ei ca părinte. Ce chestie, nu te pregătește nimeni și nimic ca să devii părinte. Înveți asta o dată cu copilul și uneori mai dai și chix. Povestim și plângem și povestim și plângem. N-aș fi crezut că o să am discuții din astea cu ea. E bine, doare, dar e (de) bine.

*
E martie 2015, în continuare mă mai trezesc că intru în pattern-uri vechi și mă întorc în povești care nu-mi fac bine sau mă apropii de tipe care fie nu-s disponibile emoțional, fie se gândesc și se răzgândesc.

Dar am început să cresc în mine lucruri care îmi plac. Am învățat să stau și singur – acum sunt în Porto pentru 10 zile, singur. Și-s ok, e ok să fiu și singur. Nu înseamnă că nu merit să fiu iubit.

Și am învățat să mă observ din exterior, să văd când scot pe gură altceva decât de vreau de fapt să zic. Uneori mă prind la timp și mă opresc. Alteori îmi dau seama abia la final și mă oftic și mă înjur în gând.

Și observ în jur oameni care au început și ei să meargă la terapie, coaching, constelații, cursuri de teatru. Fiecare cu soluția lui. Unii sunt schimbați după 3 luni, alții merg de ani la terapie și au mindfuck-uri săptămânale, dar au rămas neschimbați. Fiecare cu ritmul lui.

E mai bine decât înainte, chiar dacă acum văd toată mizeria de sub preș. Parcă am ridicat un văl de ignoranță de pe ochi și acum văd mai clar tot ce fac și de bine și de mai puțin bine. Nu-s nici nebun, nici distrus, „I’m just a bit bruised, like all of us”, cum zice Alain.