Terapie

E noiembrie 2013, am venit un pic până acasă că e Sf. Andrei. Sunt cu ai mei în bucătărie și învârt furculița prin cartofii prăjiți. Cum să le zic? Nu vreau să-i panichez, dar pe de altă parte am nevoie de bani. Nici cu prietenii cei mai buni nu vorbesc despre asta, că nu vreau să creadă că-s nebun. Iau o gură de vin – e acru, nu mi-a plăcut niciodată vinul din curte. Mă rog, nu-mi plac multe din curtea asta. De fapt, nu știu ce îmi place din curtea asta.

Ridic ochii și mă uit în dreapta la tata. Nu mai vreau vin, e ok, mersi. Eu am început să merg la – se uită toți 3 la mine. Soră-mea e în celălalt capăt al mesei, nu cred c-o interesează, nu cred c-a interesat-o vreo dată. Nu-i ca și cum mie mi-a păsat prea mult de ea. Am început să merg la tera – la psiholog. Am stomacul franjuri. Am zis-o, acum poate să vină furtuna.

Niciunul nu zice nimic, se uită lung și nu-mi place liniștea asta. Am început acu’ vreo 3 luni și – da, sunt ok, n-am pățit nimic. Adică nu s-a întâmplat ceva, doar că – doar că ce? Nici mie nu prea știu să-mi explic de ce am început asta. Uneori nu mi-e bine, sunt trist fără motiv și mi-a zis o prietenă că pe ea a ajutat-o. Da, aș avea nevoie de bani.

Iau o gură de friptură și mai îndes și niște cartofi pe lângă, poate o să acopere golul din stomac. Fiecare se uită în farfuria lui. Bravo, mă, acu’ le-ai dat motive să-și facă griji. Cine știe ce-o fi în capul lor. Mai bine îți țineai gura și o mai răreai cu ieșitul în oraș și aveai bani și de terapie.

*
E mai 2014, sunt în sesiune și a venit tata pe la mine pentru 2 zile ca să-mi gătească Goulash. Stăm la masa mică din bucătăria de la București, bem șpriț unguresc (vin cu cola). Se uită la mine – da, sunt mai bine. Adică am zile și zile. Am aflat o chestie nouă despre backward and forward thinkers. Da, uite, ăia backward sunt mai rezervați, au nevoie să înțeleagă detaliile ca să ia o decizie, iar ceilalți sunt mai așa, mai ca mine, au nevoie doar de un pic de informație și apoi încep să vină cu idei. Și e nevoie de ambele tipare în orice echipă sau familie sau orice, că se echilibrează.

Se uită în gol spre frigider. Ce? Da, cred că ai dreptate, ea e mai rezervată. Zici că am popcorn în piept și vrea să iasă afară în valuri. Îmi vine să plâng, doar că e un plâns dubios, e ceva nou în el. În tot timpul ăsta, taică-miu ne-a văzut. N-a fost absent, cum credeam. O fi fost ocupat cu munca, dar ne-a văzut, ne-a observat. Pe mine, pe soră-mea, pe mama, pe mamaie, pe tataie. Ne descrie cu detalii pe care n-am curaj să le discut cu terapeuta (încă).

Sunt bine, sunt mai bine, încep să înțeleg de ce fac unele lucruri și de ce mă bag în povești defecte. Pe de o parte mă paralizează când descopăr câtă mizerie ascund sub preș, pe de altă parte îmi iau mindfucks când aflu de la terapeută concepte de bază din psihoterapie.

Dacă aș fi știut despre tipurile de atașament la 14-15 ani, aș fi putut să fiu mai blând cu ai mei, să traduc pe limba mea ce vorbeau pe limba lor. Dacă aș fi știut de limbajele iubirii acum un an, poate nu mi-aș fi complicat viața cu povești în care n-aveam ce căuta.

Am dăți când merg la terapie și îmi dau seama că mersul ăsta n-o să se termine niciodată. Că-s distrus, dar distrus rău, că în afară de jocuri de cuvinte și idei mai colorate, sunt o adunătură de pattern-uri și sabotori care m-or fi ajutat la un moment dat, dar care acum mă comandă cum au chef. Și am dăți când plec plutind din cabinet, că am făcut ceva pentru mine, că m-am iubit un pic mai mult.

*
E octombrie 2014, am început să mă mai împac cu curtea, așa că merg mai des pe acasă. Intră mama în cameră și se așază pe pat. Îmi vine s-o întreb de copilăria ei, că pe a mea am tot scormonit-o. Mă așez lângă ea și o întreb cum eram când eram mic. Blond, da, da, îmi amintesc din poze. Și cum a fost cât am stat la Petroșani? Și apoi? Pe bune? Nu știam asta. Păi și ce-ați făcut?

Simt c-o sugrumă un pic povestea. Îi pun o mână pe umăr, habar n-am cum se face, că la noi „physical touch” nu e pe primele 3 locuri, deși cred că toți vrem asta în secret. Îmi povestește cum i-a fost ei ca părinte. Ce chestie, nu te pregătește nimeni și nimic ca să devii părinte. Înveți asta o dată cu copilul și uneori mai dai și chix. Povestim și plângem și povestim și plângem. N-aș fi crezut că o să am discuții din astea cu ea. E bine, doare, dar e (de) bine.

*
E martie 2015, în continuare mă mai trezesc că intru în pattern-uri vechi și mă întorc în povești care nu-mi fac bine sau mă apropii de tipe care fie nu-s disponibile emoțional, fie se gândesc și se răzgândesc.

Dar am început să cresc în mine lucruri care îmi plac. Am învățat să stau și singur – acum sunt în Porto pentru 10 zile, singur. Și-s ok, e ok să fiu și singur. Nu înseamnă că nu merit să fiu iubit.

Și am învățat să mă observ din exterior, să văd când scot pe gură altceva decât de vreau de fapt să zic. Uneori mă prind la timp și mă opresc. Alteori îmi dau seama abia la final și mă oftic și mă înjur în gând.

Și observ în jur oameni care au început și ei să meargă la terapie, coaching, constelații, cursuri de teatru. Fiecare cu soluția lui. Unii sunt schimbați după 3 luni, alții merg de ani la terapie și au mindfuck-uri săptămânale, dar au rămas neschimbați. Fiecare cu ritmul lui.

E mai bine decât înainte, chiar dacă acum văd toată mizeria de sub preș. Parcă am ridicat un văl de ignoranță de pe ochi și acum văd mai clar tot ce fac și de bine și de mai puțin bine. Nu-s nici nebun, nici distrus, „I’m just a bit bruised, like all of us”, cum zice Alain.

Advertisement

Pe.semne

Sunt pe o străduță îngustă care cotește brusc la stânga. E atât de îngustă că trotuarul e de o persoană. Din față vine o bătrânică cu păr alb ondulat și ochelari de vedere mov. Cobor de pe trotuar și o salut. Zâmbește politicos și-mi urează Buen Camino. De-ai ști, mămăiță, cât de buen e, de-ai ști ce urmează să fac.

Ajung în parcare, aflu că autobuzul e peste o oră jumate și că bodega asta nu vinde mâncare. Super, acu’ tre’ să mă întorc 1 km ca să mănânc.

*

Mă așez la o masă e 5:00 și încă n-am mâncat de prânz. De la bar vine o tipă creolă, în spatele ei e o fată cu o privirea cam pierdută. Nu mă prind dacă are un handicap sau doar se uită ea mai ciudat. Comand Menu del dia: supă de pește, ceva chorizo cu cartofi, cheese cake și vin roșu, pentru că „no vino, no camino”. Femeia creolă îi explică fetei ce să noteze – o fi în internship.

Fata se întoarce cu tacâmurile și cu vinul, le pune pe masă și primește observații de la bar, cred că le-a pus invers. I-aș zice că-s stângaci, că le-a pus bine, dar spaniola mea e muy pequena. Beau din vin și mă uit pe geam la alți călători. Oare e bine ce fac? Vine supa care se pare că-i de fructe de mare. Ce miroase așa? Hmm, poate mi se pare sau poate e de la mine, că am mers 35 km și m-a cam ars soarele.

Termin supa, vine chorizo-ul care e un cârnat explodat. Nu mi s-a părut, chiar miroase a ceva, și nu miroase de la mine, ci de la fata cu privire pierdută. Poate a alergat toată ziua pe la mese, plus frecat mese și podele sau ce o mai fi în fișa postului. În loc de scârbă, mi-e milă.

Mai beau niște vin, oare e bine ce fac? Așa îmi zice intuița, dar am zile când habar n-am dacă vorbește intuiția sau frica. Vine desertul – are o gelatină galbenă scârboasă. Gust și sting cu ultima gură de vin. Cer nota și las 1 euro bacșiș. Îi sclipesc ochii fetei și se uită după aprobare spre bar.

Pare că 1 euro aici înseamnă mai mult decât o sticlă de apă. În 150 km am văzut zeci de semne cu „Se vende” agățate de case. Unele așa de vechi că s-a decolorat numărul de telefon. Cine spanac să le cumpere? Că am trecut prin sate care păreau părăsite cu totul.

*

Plec împleticindu-mă spre stație, cred că exagerează localnicii cu atâta vin la meniul zilei. Încă nu-s sigur că fac bine ce fac, dar e un singur mod de a afla.

Ajung iar pe strada îngustă, prind din urmă o bătrânică tare lentă. Îmi amintește de mamaie, draga de ea a îmbătrânit de când am plecat la facultate. Sau deabia atunci am observat și eu. O depășesc și mă uit la ceas – 5:52, am timp.

Mă strigă cineva din spate – mă rog, nu mă strigă „Hei, Andrei”, că ar fi dubios. Mă întorc, mă uit la bătrânică, mă uit pe jos, mă uit iar la ea – n-am pierdut nimic, ce vrea de la mine? Mă uit mai bine – staaai așa, asta e mămăița cu ochelari mov, ne-am intersectat în același loc, doar că acum vine de la piață cu o sacoșă plină.

Râde colorat în timp ce o aștept pe trotuar. Îmi face semn că El camino e in direcția cealaltă. Da, da, știu, doar că yo camino a… Mi se pune un nod în gât. Spanc, îi zic, tre’ să-mi asum decizia. Yo camino a Barcelona. Ce? Regreso sau revero? Nu înțeleg, mi espagnol es mui pequena. Râde și pornim împreună, ea pe trotuar, eu pe marginea drumului.

Ce? Nu înțeleg, de ce zici Barcelona și îmi arăți genunchiul? Tu, ceva ceva, pequena, ceva ceva, Barcelona. Gândește, e ca la Activity, ce mimează mămăița? Ah, ea, copil în Barcelona, si, si yo comprendo. Și, ați studiat acolo? Păi și ce faceți aici? Cu toată familia? Hai că mă descurc admirabil spaniola mea învățată din Casa de Papel.

Mă uit la plasa ei galbenă din care iese o baghetă (de mâncat, nu de făcut magii). Necessito ajudar con la… și-i arăt spre celălat genunchi. Băbuța se uită la mine și-mi face semn că nu-i nevoie, dar se oprește un pic pe loc, se îndreaptă de spate și îmi zice solemnă „yo no soy de aqui, yo soy Catalana”.

Ajungem la o intersecție, mămăița îmi face semn că o ia la stânga. Îmi urează Buen Camino a Barcelona și traversează încet.

*

Sincronicități, coincidențe, întâmplări random? Toate la un loc? Care erau șansele să mă intersectez cu aceeași băbuță fix în același loc și băbuța să fie de la 900km, din orașul în care mă întreb dacă e ok că mă duc.

Până la urmă vedem ce suntem pregătiți să vedem. Azi am văzut multe câmpuri, multe dileme și o sacoșă galbenă în care mi-au încăput toate dubiile.

Un poco

Sunt pe un drum de pietriș în mijlocul unui câmp deluros, că m-am gândit să fac stânga și s-o iau pe ruta alternativă. Cât de rău poate să fie? Până acum am găsit săgețile galbene, sigur mai e o săgeată undeva în vârful dealului. La răscruce zicea că în 3 km e un Albergue (hostel pentru pelerini).

Mai merg 10 minute, nicio săgeată, niciun copac, niciun izvor, niciun bolovan suficient de mare încât să poată fi marcat. În cel mai rău caz mă întorc. Ce pufoși sunt norii, ar ieși o poză bună de insta. Oare dragii de acasă ce fac? Oare o să învăț să călătoresc și însoțit? Poate. Poate nu.

Ajung în vârful dealului – se văd niște case, dar habar n-am să aproximez distanța. Pe undeva pe-acolo o fi și hostelul. Mi-e foame de 2 ore, dar am tot amânat să iau o pauză. Am zis că mai rezist un pic. Așa fac și pe alte planuri? Poate. Poate nu.

*
E 3:20, intru pe poartă – pare o casă atât de veche încât au început să se dizolve pereții. Mă întâmpină un nene bărbos, cu păr lung, ondulat și cercei în urechi. Pe cât de fioros e el, pe atât de amuzant e cățelușul care se gudură pe lângă el. Ce? Da, por dormir. Wow, știu spaniolă fără să fi învățat. Calmează-te, ai furat verbul din folderul de franceză. Comi-ce? Ce însemna comida? Omidă? Conopidă? Da, mi-e foame, mănânc orice.

Mă așez la o masă singur, la cealaltă masă e plin deja. Și oricum vreau să stau un pic mai singur. Mă uit pe pereți – casa asa are pe puțin 200 de ani, nu că m-aș pricepe la pereți sau arhitectură, dar – ce? Da, sigur. Un nene chel cu mustață îmi întinde un pahar cu vin. Vine supa – năut cu carne de sper-să-fie-vită. Mănânc, beau, primesc refill, mănânc, beau, cineva o să plece șerpuind spre cameră.

*
Am tras un pui de somn și acum aștept cina gâdilând o chitară găsită pe hol. Apare nenea cu barbă și cercei și se așază lângă mine. Super, prietene, acuma o să stai să mă asculți? Că nu aveam de gând să socializez. Ce tocar? Ah, deci tocar înseamnă a cânta, nu a toca? Da, un poco. Ce? Rock? Ah, de aia ai barbă și cercei? E clar, ne înțelegem de numa-numa.

Rockerul scoate telefonul și-mi arată un clip cu el și trupa lui de la vreun Lollapalooza local. Nu înțeleg nimic, dar măcar îl recunosc pe scenă. Ce tare, bravo că face asta la vârsta lui, că e trecut de 40. Ce drums? Ai tobe? Adică ai tobe aici, în casă?

Îl urmez și mă gudur pe interior ca patrupedul lui. Rockerul intră pe o ușă scundă ca alea de pivniță. Casa asta chiar e veche. Intru după el și mă opresc un pic în prag. Mă rog, după prag, că ușa are 1.50. Pot să tocar les drums? Nenea zâmbește și-mi face loc.

N-am mai bătut la tobe de când am terminat Universitatea Alternativă, iar asta era prin 2015. Oare mai știu să țin ritmul? Iau două bețe, apăs fusul, testez toba mare. Țss-țss-bum-țss. Roackerul se uită la mine uimit. Si, I know un poco.

Aparent I know un poco de multe. Și m-am întrebat des în ultima vreme dacă e bine sau rău. Dacă ar trebui să mă maturizez o dată, să aleg un lucru și să devin super-specialist în domeniul ăla. Poate. Poate nu.

Până una-alta, țss-țss-bum-țss.

Nimicul

În vreo 2 săptămâni e ziua mea și-mi dau seama că eu anul ăsta n-am făcut mai nimic. Mare parte din timp am stat singur în casă fără să vorbesc cu nimeni, cel mult citind mesaje drăguțe despre 07:07 primite de la oameni.

Pe net apar lansări, interviuri, brunch-uri, vești din Cărturești. Alea-s momentele de hype, vârful aisbergului, coaja bananei, blana birmanezei. Dedesubt e melancolie, însingurare, poate chiar tristețe. Cel puțin asta credeam până de curând.

Și cel mai tare mă apasă faptul că nu-i prima oară când simt toate lucrurile astea. Că am mai scris despre stările mele gri și când am plecat de la Bookster și când am plecat dintr-o relație direct în Silent Retreat. Știam ce nopți mă așteaptă, știam c-o să mă izolez, știam că singura soluție care a funcționat e să plec.

Ieri aș fi avut avion spre Bali. Da, din nou. M-am întrebat mult dacă nu cumva e o fugă, că pattern-ul e evident. M-am întrebat suficient de mult încât acum 2 săptămâni mi-am anulat zborurile. Am zis că mai am un pic de energie și ceva curaj să văd cât de gri poate să fie o stare gri. Și de 2 săptămâni scriu zilnic în jurnal ce-mi trece prin gând și prin piept. Uneori mă oripilez de ce-mi fată mintea.

Scriindu-mi eu mie mi-am dat seama că de fapt nu-s trist, că n-am niciun motiv, doar că ce simt seamănă cu tristețea. Nici melancolic nu-s. Nici abătut, nici depresiv. Mi-am dat seama că nu simt nimic. Sau, mai bine zis, de fapt simt nimic. Ca o mare noaptea pe care mi-e greu să fixez un punct în depărtare spre care să vâslesc, că noaptea toate punctele din depărtare arată la fel.

M-a speriat gândul că simt nimic – deja aveam mustrări de conștiință că (nu) fac nimic. Așa că am scris despre nimicul ăsta ca despre o specie nouă de sentiment. Despre cum se simte să nu știu încotro, despre cât mă chinuie să n-am un proiect cvasi-imposibil la care să lucrez, cum era cartea acum un an. Despre cum mi-e teamă că o să ajung să-mi fut viața pentru că-s într-o perioadă gri. Despre cum mi-e teamă că ăsta e un început de depresie și-s în faza de negare și inventez teorii despre nimic. Despre cum mă apasă liniștea asta cu care nu știu ce să fac, că nu-s obișnuit s-o aud.

Și mi-a venit o idee – sau o întrebare (noaptea și ideile și întrebările arată la fel): poate că nimicul ăsta e baza. Poate că mai jos de nimic n-am cum să pic. Poate că de la el pornește totul. Poate că de fapt nu-s niște pase gri care apar când și când, ci asta e o stare constantă care nu pleacă niciunde. Poate că nimicul ăsta e ca o fundație pe care construiesc restul.

Cum ar fi? Cât de greu mi-ar fi să accept că nimicul ăsta va fi mereu aici. Nu ca să-mi strice ziua, ci ca să-mi arate când e momentul s-o iau de la zero și să clădesc pe o fundație, nu pe un hype de moment, pe o îndrăgostire sau o idee care sună bine. Până la urmă 07:07 a apărut dintr-o stare de nimic, în care reclădeam cine sunt. Poevie a apărut dintr-un moment în care reclădeam ce (mai) înseamnă o relație.

Poate că nimicul ăsta e aici ca să mă pună față în față cu părți din mine cu care nu mai am nicio treabă, sau cu niște oameni pe care trebuie să-i las să plece. Sau cu părți din mine pe care le-am neglijat și oameni noi pe care ar trebui să-i las să se apropie.

Nu mi-e clar. Pare anti-intuitiv ca din nimic să se nască lucruri. Din lipsa de energie, din ceață și temeri. Partea bună e că nimicul ăsta vine cu multă liniște. Iar când chiar stau să ascult liniștea, încep să îmi vină idei. Ca atunci când asculți marea și ți se pare că auzi melodii. Iar marea pot să o ascult ore întregi.

Ini.ma

Stau pe o bancă de lemn vopsită alb, cu o foaie și un carnet, aștept să-mi vină rândul la donat sânge. Pereții sunt albi, ușa din fața mea e albă, tricoul meu e alb, zici că-i reclamă la deterge – pe ușă iese o tipă cu pulover albastru. Mă uit la ea, se uită la mine – de unde o știu?

Aluniță în colțul gurii ca Marilyn Monroe, ba nu, ca Audrey Hepburn. Audrey nici n-avea aluniță, tembelule. De unde o ști? Poate o confunzi. Poate seamănă cu cineva. Da, seamănă cu – cum o chema pe tipa aia de la Pussycat Dolls – Nicole Schnitzel-ceva-ceva. What the fuck, de ce știu cum o cheamă pe aia, dar pe tipa asta nu-mi amintesc nici măcar dacă o știu sau mi se pare?

Bună. Ăăă, da, eu sunt. Doar că eu nu te știu pe tine. Încântat. Ce buze mișto are, și alunița aia, zici că-i photoshopată. Haha, photosho-pată. Fuck cum a zis c-o cheamă?

Ah, ce drăguț, mulțumesc că ai citit-o. Cum ți s-a părut? Mersi mult, mă bucur. Ce petrecere? Andra? Care Andra? N-o chema Anca? Ce praf stau la reținut nume. Ăăă, da, nu știu, când e? Da, probabil ne vedem diseară. Bine, pa.

Hai că mi-am dat seama. Seamănă cu Audrey, dar are aluniță ca Marilyn, iar Nicole Schnitzel e un bug.

Ce vreau să zic e să donezi din când în când. Face bine la inimă. A mea, a ta, a altora.

Povestea din spate

Aseară am aflat că 07:07 e în top vânzări la Cărturești. Încă îmi dă cu virgulă, deși am făcut Mate-Info din gimnaziu până am terminat liceul.

Știam că se vinde bine în Cărturești Carusel, știam că mi-au suplimentat stocurile. Dar să ajung în același loc cu Manson, Michelle sau Freddie? Ce-am făcut de-am ajuns acolo?

Am muncit. Asta am făcut. Când publici independent tre’ să te gândești la toate și să te ocupi de toate. De la dat autografe și interviuri, la împachetat și cărat colete de 25-30kg la depozitul Cărturești. (E drept, nici nu mi-e comod să cer ajutorul).

Dar înainte de asta a fost despre a învăța, despre a observa.

Când m-am hotărât să transform jurnalul într-o carte, mi-am luat timp să observ ce îmi place și ce nu suport la scriitura altora. Și să-mi asum că e pur subiectiv, că orice aș alege o să supăr niște oameni și o să bucur alți oameni.

Bun, nu suport când cineva îmi descrie cum adie vântul într-un copac în care frunzele se mișcă lent, ca într-un dans al trecutului și viitorului, dar niciodată al prezentului. De ce nu suport asta? Că e plictisitor. De ce e plictisitor? Pentru că pot să-mi imaginez și singur dacă doar îmi zice „adie vântul”. Plus că-i metaforic de-mi dă pe nas.

Bun, nu vreau descrieri boring, atunci ce o să fac? O să le induc. O să te las să le ghicești, să ți le construiești tu cum simți și cum îți place. Eu doar îți dau schița, tabloul ți-l colorezi tu.

Ce nu mai suport? Dialogul. De ce? Că nu știu să scriu dialog și, dacă e prea lung, ajung să uit a cui e replica. Plus că-i ca și cum aș citi subtitrarea unui film. Boring af.

Bun, nu vreau dialog, atunci ce pot să fac? Avea Stanton o regulă într-un Ted Talk. Give people 2+2, don’t give them the answer. Let them find the answer. Ce-ar fi să auzi doar ce zic eu, fără să știi ce zice cealaltă persoană? Să deduci ce zice, ca atunci când auzi pe cineva vorbind la telefon în metrou și te prinzi pe parcurs despre ce-i vorba.

Și asta e doar o mică parte din „ingineria” din text, fără să intru în detalii despre cât și cum am muncit eu cu mine ca să pot să scriu sincer despre ce simțeam.

Altă parte din „inginerie” a fost să scot cartea. Am gândit și regândit campania de crowdfunding și lansarea până am ajuns la variantele pe care le-ai văzut. E și mult noroc/sincronicitate la mijloc, dar e și multă muncă și analiză și decizii luate cu asumarea că s-ar putea să nu iasă.

Dar uite că a ieșit. Și uite că, deși încă nu am băgat energie în PR, cartea are viața ei și ajunge în mâinile unor oameni care sigur nu-s prieteni sau prieteni de-ai prietenilor.

Da, taie

Undeva prin 1997
Sunt în magazie la tataie. Are fel de fel de scule aranjate paralel, cutii și cutiuțe cu șuruburi, piulițe și celelalte chestii, am uitat cu le zice. Am încercat vreo cinci unelte, dar revin la preferatul meu.

Am un ciocan într-o mână și o mașinuță roșie în cealaltă. Am primit-o cadou de ziua mea, e din aia rară – i se deschid ușile și vreau s-o fac și mai rară, adică decapotabilă.

Buf, un ciocan, buf, al doilea. La al treilea mașina face poc. La al patrulea intră tataie peste mine. Ăăă, nu fac nimic. Ba nu, așa era.

Tataie mă ia de ureche și mă întoarce spre bancul de lucru. Îmi pare rău, nu mai fac. Bine, le pun la loc. Nu mai știu de unde am luat cleștele. Bine, le pun la loc și fac curat.

8 februarie 2018
Merg random pe drum cu gândul la tataie – încerc să mă prind ce am preluat de la el. La tataie fiecare sculă are un loc și fiecare șurub se păstrează undeva. OCD & recycle, checked. Tataie știe să repare și să meșterească orice. Crafts & ‘nea checked. Are mini-moară construită de el și a învățat să sudeze la bătrânețe. Self directed learning, checked.

Lu’ tataie îi place să se ducă și să stea în fundul curții, în magazie. Time with self, checked. Tataie întârzie la masă și tre’ să iasă unul din noi afară să strige “Taaa-taaaa-ieee”, cât să afle și vecinii că e ora prânzului. Tataie nu vorbește mult, dar când vorbește, i se vede strungăreața.

Mă împiedic de o creangă căzută pe trotuar. Încă n-au strâns copacii căzuți de la gheață. Mă uit în stânga și văd un maldăr de copaci. Îmi vine o idee.

Merg prin noroi până la maldăr și rup o crenguță. M-a învățat tataie cum să le aleg pe alea elastice de alun ca să-mi fac arc. Doar că astea nu-s nici de alun, nici pentru arc.

Mai rup o crenguță. Și încă una. Îmi vine în minte episodul când tocmai ne băgase și nouă cablu și în loc să dorm la prânz, mă uitam la Copiii de la 402 cu sonorul la minim. Și a intrat tataie în cameră. M-au durut nițel urechile “de la sonor”.

Cred că am strâns destule – seamănă cu mătura de nuiele cu care mătură prin curte, doar că-s galbene și verzi.

La cum mă simt, o să fac ce face tataie când e atmosfera agitată în casă – mă retrag în “magazie” și meșteresc de la zero ceva ce ar putea fi cumpărat de-a gata. Am nevoie să stau un pic singur și să fac ceva cu mâinile. Am nevoie să…

De data asta, tataie s-a dus mai departe de fundul grădinii. Sper să-l aștepte altă magazie acolo sus. O să am grijă să-i pun sculele la loc.

Oamenii din spate

Credeam că marea lecție din toată experiența o să fie în direct. Well, see it for yourself.

*
E 15:30, urc pe o scară de metal într-o clădire PRO TV care pare făcută din lego/containere. Îmi transpiră palmele deși e frig. Ajung la o ușă pentru care n-am badge de acces, noroc o tipă îmbrăcată în verde. Da, eu sunt Andrei, n-am întârziat, nu? Da, la 4 mi-a zis Irinel.

Tipa e cu căștile în urechi, are un apel pe fir și-mi face semn s-o urmez. Facem stânga-dreapta-stânga, dă din mâini în timp ce-i zice nu-știu-cui să se grăbească, că intră în 10 minute. Îmi face semn spre cuierul plin cu haine. Las ghiozdanul și geaca – ea a dispărut deja pe o ușă de sticlă.

Intru și mă blochez. Ăsta e platoul și – what the – mă uit printre oameni și camere de filmat și-l văd pe Măruță. Mă șterg involuntar pe pantaloni – fuck, nu pe pantaloni, dacă îi murdăresc? Trag aer în piept. Tipa în verde îmi face semn spre o tanti cu păr blond. Da, bu – săru’mâna.

Tanti blondă îmi dă sentimentul de „mamă”. Are căști cu microfon pe cap și un tabel în mână. Mă încercuiește în listă. Deci intru la și 10? Tipa în verde îmi face semn s-o urmez, îmi dă de semnat acordul de nu-știu-ce. Cât completez numele, îmi zice c-o să vină colega de la machiaj. Și dispare pe hol.

Pe platou e agitație, sau sunt eu agitat. Mă sprijin de o ladă neagră, lângă un nene grizonat. Îi zâmbesc, că nu știu ce altceva să fac. Da, eu sunt Andrei. Nu, 07:07 e un jurnal de călătorie. Nu, nu-s vlogger. Are privirea blândă, un pic pusă pe șotii.

Mă uit la ceas, e 15:45. Am gura uscată, mai bine beau o gură de apă de la dozator. Nu prea multă, că nu vreau să las baltă La Măruță. De ce nu a apărut tipa de la machiaj? Ce mă fac dacă uită de mine? Oare o să mă bâlbâi? Dacă o să mă împiedic pe trepte? Dacă o să mi se ru – respiră, e ok, calmează-te. O să fie bine.

Tre’ să-mi ocup timpul cu ceva – uite, au 3 camere fixe și una ca o macara. Băiatul ăla cu cioc ține o lavalieră în mână, nenea ăsta de la monitoare cred că se ocupă de montaj. Tanti blondă cred că e șefă de platou.

Inspir adânc și mă uit la ceas – 16:07. Fuck, nu m-a machiat. Mă duc la tanti blondă. Săru’mâna, pentru machiaj unde tre’ să –. De pe un scaun se ridică o tanti creață cu o pensulă și un fard cărămiziu. Mă pudrează ca pe o prăjitură, bagă extra pudră sub pleoape, se uită din lateral – e mulțumită de tencuială.

Măruță se ridică de pe scaun și-și ia la revedere la invitată. Fuck, urmez, pe unde intru? Mă uit panicat la nenea grizonat. Pentru – da, cum ajung la ușa aia? Cum adică nu știți? Râde și-mi dă un ghiont. Măruță deja zice ceva de mine, fuck, mergem?

Nenea se ridică de pe ladă, iese pe ușă și face dreapta. Merg după el în timp ce-mi șterg palmele pe pantaloni. Mă bate pe umăr și-mi zice să stau liniștit, că o să fie ok.

Oare atât de tare se văd morcovii? Dacă o să mă împiedic? Dacă o să mă bâlbâi? Ajungem la un hol mic și luminat și-mi face semn să aștept aici. Din boxe se aude prezentarea despre mine, după care aud „20”. 20 ce? Fuck, 20 de secunde.

Nenea îmi face semn să mă duc pe holul luminat. „10”, „5”. Inspir adânc, se deschide ușa, mă lovește lumina, îl văd pe Măruță, văd treptele, nu văd nimic altceva. Ajung cu bine pe canapea. Respir adânc.

**
Îmi iau la revedere și ies din cadru. Am mâinile reci și nu văd nimic pentru 3 secunde. Băiatul cu cioc vine spre mine. Sigur a fost ok? Mersi mult. Da, uite lavaliera. Mersi mult.

Ajung lângă tanti blondă și se uită lung la mine. Sau în mine. Mă bate pe umăr și-mi mulțumește. Ce? Cum adică pentru liniște? Am fost prea tăcut? Mă uit în ochiii ei, cred că se uită la mine ca la un fiu. Am nevoie de aer, mai bine plec.

Ajung la cuier, dau să mă îmbrac și-mi vine o idee. Mai am o carte la mine, de rezervă. Scriu ce îmi vine în gând și mă întorc pe platou. O bat pe umăr și îi dau cartea. Se uită lung la mine. „Avem nevoie și de momente de liniște, ca al tău, mulțumesc din suflet”. Mă rușinez, îi mulțumesc și fac stânga-mprejur.

Ies pe ușă și văd cu coada ochiului că mai vine cineva. Iau geaca pe mine, pun ghiozdanul în spate și cineva-ul e lângă mine. E o altă femeie cu ochelari negri, tunsă scurt. Stătea lângă băiatul cu cioc.

„Tot respectu’ meu”. Ce? „Tot respectu’ meu că n-alergi după putere”. Da, mulțumesc, mulțumesc mult. Sigur a fost bine? Să nu fug după putere? Și interes? Da, nu, nu prea mă pasioneză nici una, nici cealaltă. Da, a fost greu acolo, dar cred că toți avem nevoie de – da – în care să stăm singuri și să vorbim sincer.

Ce frumos, și eu îmi pun intenții în fiecare an. Păi și cum a fost? Și sunteți mai împăcată, acum că nu mai alergați după „putere și interes”?

Am nevoie de aer, dar simt că și ea are nevoie să vorbească despre ceva. Pare că are luptele ei și că îi amintesc de ceva sau cineva. Se uită spre platou, îmi zice iar „tot respectu’ meu” și dă să plece, dar se oprește la ușa de sticlă. Nu, n-o să mă pierd, mulțumesc tare mult. Așa e, toți alergăm după ceva. Chiar dacă oi fi acum mai calm, am și eu fugile mele.

Face un pas spre mine și deschide brațele. O îmbrățișez și-mi zice că și ea ar merge la meditație, ‘colo, dar nu are cum, că na, copiii, ratele, munca. Dar eu, eu să nu mă pierd.

Mi se pune un nod în gât. Ce să-i zic, că orice i-aș zice, e de umplutură. E multă tristețe în ochii ei, dar și o licărire mică-mică. Deschid brațele și-i mai dau o îmbrățișare.

O să fie bine. E bine deja.

Băi frate

Într-o sâmbătă de prin 2008
Intru în cameră la soră-mea să mă uit la Jamie Oliver. Stă în mijlocul patului cu caiete și cărți în jur. Ce faci, mă? Cum să-ți faci temele în pat, mișcă la masă că vreau să mă uit la televizor. Și ce-mi zici mie, n-ai părinți? Eu n-am tv în cameră, hai, vira la teme dincolo.

Septembrie 2013
De o săptămână mă gândesc la ultima ședință de terapie, în care mi-am dat seama că n-am nicio treabă cu soră-mea, că suntem ca niște lupi singuratici. Îmi vin în gând toate episoadele în care o terorizam și o făceam să se simtă ca ultimul rahat.

I-aș scrie că-mi pare rău, că refulam la ea tot ce țineam în mine, fără să aibă vreo vină. Dar cum să-i scriu așa ceva din senin? Noi vorbim doar când ne intersectăm pe acasă – adică o dată la 2-3 luni. Lasă, e timp, o să văd ce-o să fac mai încolo, am altele pe cap acum.

Ianuarie 2016
Sunt acasă, e plin de rude în sufragerie, unii râd într-un colț de o poveste pe care am mai auzit-o de 10 ori, alții fac recensământul neamului. Mă strigă mama să din bucătărie. Da, ce-i? Cum adică pentru că-i soră-mea? Dacă îl scap? Bine, fie.

Rămân în urmă, cât merge mama să închidă lumina în sufragerie. Aprind două lumânări, iau farfuria cu grijă să n-o răstorn. A venit rândul lu’ Georgisă sufle în 18.

Am întrebat-o săptămâna trecută ce vrea de ziua ei și mi-a zis că vrea la Disneyland Paris, doar că eu am o perioadă grea pe freelance, de abia îmi ajung banii de chirie, iar avionul e 200 euro. De persoană.

Ce-am făcut în primii 18 ani? Păi uite, am fost într-un ong studențesc, am fost în UA, am creat campanii misto pentru Bookster. Bullshit. Ce am făcut pentru ea, nu pentru mine. Nimic. Dimpotrivă, am făcut rău. Am fost rău. F o a r t e r ă u. Îmi pare rău. N-am cum să schimb ce-am făcut.

Dar uite, în momentul ăsta sunt aici și-i țin tortul. Pot să fiu un pic mai bun acum. Hai, suflă, dar cu grijă, că la anul folosim lumânările astea și pentru străbunică-ta.

Aprilie 2017
M-am întors din Silent Retreat, am ceva bani puși de o parte. Îi scriu s-o întreb când vrea la Disney. Face o pauză, să vadă dacă nu cumva îmi bat (iar) joc de ea. Nu, pe bune, când poți să lipsești de la facultate? Bine, mergem atunci. Da, iau eu biletele de avion, rezerv un Airbnb, iau biletele la Disney, n-ai tu treabă cu asta, tu doar să te asiguri că poți să lipsești 2 zile de la facultate.

Mai 2017
Urcăm în avion, mi-e frică că o să ne scoatem ochii după 2 ore. Îmi dau seama că nici numele întreg al facultății nu i-l știu. Habar n-am ce muzică ascultă, dacă iese în oraș și dă shoturi sau bea bere.

Ajungem la Disney. Urcăm într-un carusel și pornim. Mă țin cu mâinile de bară și-s încordat ca înainte de vaccin. Urcăm și urcăm și urcăm – știu ce urmează, strâng și mai tare bara. Trag cu ochiul la soră-mea, și ea se bucură la fel de tare.

Coborâm și-mi vine inima în gât. Reușesc să opresc juma’ de țipăt, și soră-mea la fel. Urmează încă o vale și o curbă strânsă la dreapta. Țip. Țipă și ea. Iar urcăm, iar coborâm, îmi dau voie să țip și să mă sperii, deși știu că n-o să mor, că suntem la Disney, nu la bâlciul de la Florești.

Se termină cursa, coborâm amândoi împleticiți. Mă uit la soră-mea și mă bufnește râsul. Ne mai dăm o dată?

Septembrie 2018
Soră-mea apare la tv în direct să povestească despre proiectele de la Beard Brothers Brasov. Nu se bâlbâie, răspunde elegant la o întrebare capcană, își ține ideile până la capăt. Soră-mea e super, zic oamenii în comentarii. Așa o fi, eu acum încep s-o cunosc.

Suntem atât de diferiți că nu știu ce să-ți urez, dar am auzit că au terminat de renovat caruselul Star Wars.